Sunt locuitor al acestui oras de cand ma stiu si lucrez la un film documentar independent despre zonele mai putin explorate ale Bucurestiului, majoritatea cazute in paragina. Sunt dependent de poezia si farmecul acestui oras care te ia permanent prin surprindere. Un taximetrist mi-a spus ca exista circa 3600 de strazi in Bucurestiul actual, si m-am gandit ca mi-ar trebui vreo zece ani daca ar fi sa vizitez cate o strada pe zi, pentru a cunoaste in detaliu urbea in care traiesc.
Bucurestiul seamana adesea cu un trup ciuruit si mutilat, care are, insa, misterioase resurse pentru a se reface. Mai vechi decat Statele Unite ale Americii, orasul nostru are acel aer juvenil pe care il putem regasi in multe din metropolele europene vesnic in schimbare. Evocand si eu comparatia cu Parisul as risca sa fiu considerat desuet, insa cred ca exista in continuare mult adevar in aceasta comparatie. “Tineretea” Bucurestiului este alimentata si de lupta permanenta dintre trecut si viitor. Romanilor le place sa para ca au o viata mai prospera si mai plina de glamour decat au in realitate, si de aceea sunt in mod constant preocupati de fatade, caroserii halucinante, artefacte realizate dupa ultima moda “de la Paris”. Reconditionate, distruse si inlocuite cu altele noi, fatadele orasului nostru sunt o adunatura pestrita de stiluri, o anarhie de linii si forme, dupa cum observa Horia Creanga in “Anarhia stilurilor si arta viitorului”. In ciuda neajunsurilor formale, o plimbare prin peisajul bucurestean ne poate dezvalui si oaze de liniste si putina verdeata, precum si strazi, locuri, locuinte aproape uitate. Ma voi opri asupra lor curand.
Am aflat cu mirare multe lucruri despre Bucuresti: nu a avut niciodata ziduri de aparare din cauza turcilor, a crescut pe orizontala, cu constructii de maxim 3 etaje, avea doar 122 000 locuitori in 1859 (azi are peste 2 milioane). Orasul a fost vandalizat de otomani de mai multe ori, a fost ocupat de austrieci si rusi, pe rand. Realizarea unor artere principale ale orasului a intarziat pana in secolulul XIX, desi Constantin Brancoveanu incepuse acest demers prin Podul Mogosoaiei din 1693. Abia in 1834 s-a introdus nomenclatura oficiala a strazilor Bucurestiului. S-au efectuat in premiera lucrari de modernizare a strazilor, a aparut sistemul de canalizare. Dupa 1848 (anul revolutiei de inspiratie franceza), Bucurestiul intra in Epoca Moderna. Pana la finalul secolului, transformari majore se vor produce: 3 noi ocupatii straine, Unirea celor doua Principate (in urma careia Bucurestiul devine capitala Romaniei), construirea Parlamentului, a Teatrului National plus Academia, Universitatea, bulevarde, gradini publice si alte lucrari demne de un oras mare si civilizat (abia iesit din Evul Mediu, in cazul orasului nostru). Medicul militar american James Oscar Noyes scrie intr-o carte despre Bucuresti dupa o vizita din 1854: Niciodata n-am vazut luxul si lipsa, frumusetea si uratul, mandria si saracia puse intr-un asa de izbitor contrast. Aici se arata un gen schimonosit de civilizatie, cum se intampla intotdeauna intr-o societate in care libertatea si robia stau alaturi una de alta. Medicul militar german Wilhelm Derblich dupa ce critica si ironizeaza unele aspecte ale orasului mentioneaza despre Gradina Cismigiu: „este locul vesel de adunare al tuturor plimbarilor […] si singurul loc unde se uita ca te gasesti in Muntenia, ci te crezi transportat aievea intr-un elegant loc de distractie al unui stat civilizat”.
Totusi, la inceputul secolului XX, Bucurestiul devine centrul unui regat proaspat si extrem de dinamic. Se poate spune ca in circa 50 de ani, orasul recuperase cele cateva secole care il desparteau de metropolele Europei centrale si tragea cu ochiul chiar la Orasul Luminilor – Paris. Domnia lui Carol I favorizase apropierea de Occident, de unde se imprumuta (bineinteles, doar in cazul categoriilor sociale privilegiate din mediul urban) stiluri de viata si stiluri arhitectonice precum neoclasicismul, romantismul, eclectismul (vizibil intr-o formula fascinanta in cazul Atheneului, bijuteria epocii). Din miscarea romantica s-a desprins si stilul neoromanesc (spre Primul Razboi Mondial), o prelucrare culta a motivelor traditionale, menita sa omagieze identitatea nationala “redesteptata” (Casa Lahovari, Scoala Centrala de Ion Mincu, Universitatea de Arhitectura din Bucuresti).
Perioada interbelica ramane si astazi cea mai fericita din istoria plaiurilor noastre. Bucurestiul era capitala unei tari mari, cu o importanta crestere economica. Apare o elita intelectuala, in priza directa cu noutatile artei, culturii Europene. Se dezbat idei legate de nevoile orasului modern, unde apar scoli, cladiri de birouri, hale alimentare, sanatorii. Locuintele particulare cauta formule cat mai adecvate pentru noua lume a vitezei si mecanizarii, in care intrase si Romania in sfarsit. Ideile lui Frank Lloyd Wright, Walter Gropius, Marcel Breuer radiau prin tot spatiul nord-atlantic. In virtutea conceptelor moderne, se urmareste o oarecare simplificare a imaginii urbane (bd. Magheru si cartierul Vatra Luminoasa), unificarea stilistica si treptat, utilizarea unui vocabular formal exclusiv modern, insotit de teme compozitionale proprii (imobilul ARO, bd. Magheru/1929-1931, vila Cantacuzino, imobilele Davidoglu, Burileanu-Malaxa etc). Horia Creanga este cel mai important reprezentant al arhitecturii acestei perioade. Al Doilea Razboi Mondial a insemnat sfarsitului visului frumos. Tara noastra, printre ultimele locomotivei ale unei Europe ruinate, intra intr-una dintre cele mai triste epoci din istoria sa. Bucurestiul incepe sa fie “impodobit” cu cladiri staliniste (Casa Scanteii) si locuinte menite sa adaposteasca muncitorimea invadatoare din toate colturile tarii.
Comunismul, sistemul care dadea puterea fostilor “oropsiti ai sortii”, care chipurile ar fi eradicat conflictul dintre clase, si-a proiectat imaginea sumbra intr-un limbaj arhitectural saracit, de inspiratie Bauhaus plus “International Style”. Cartierele ridicate in jurul vechiului Bucuresti stau marturie: fatade construite pe banda rulanta, materiale ieftine, produse industrial, lipsa ornamentelor aplicate. Vilele fostei burghezii din vremea monarhiei au fost confiscate de “stat” si multe au cazut in ruina. “Cutiile de chibrituri” din Rahova si Pantelimon isi asteptau, proaspete, locatarii.
Cam pe cand “marele maestru al arhitecturii moderne” (dupa spusele rusilor) – Le Corbusier, isi traia ultimele zile, la Bucuresti era inscaunat presedinte pe viata Nicolae Ceausescu. Din 1971, acesta a devenit principalul cenzor al activitatilor culturale de pe teritoriul tarii noastre. Inspirat de Kim Ir Sen si Mao, alti “arhitecti” de cosmar, Ceausescu a girat transformarea unei importante parti a Bucurestiului care a culminat cu ridicarea “Casei Poporului” (1983-…e inca in constructie). Aceasta lucrare de proportii impresionante a insemnat un adevarat macel pentru zona istorica a Dealului Spirii: doua cartiere au fost demolate si alaturi de ele, mai multe biserici. Cladirea redenumita “Palatul Parlamentului” troneaza astazi (inca neterminata pe anumite tronsoane) ca un monstru adormit pe singurul deal mai inalt al capitalei, menita parca sa ne aminteasca zilnic de consecintele unei guvernari totalitare, fara Dumnezeu. Pentru mine, care sunt cu un an mai in varsta decat edificiul comunist, este greu de imaginat cum arata acea zona a raului Dambovita inainte de construirea Centrului Civic, asa cum pentru tata e greu de imaginat Bucurestiul anilor ‘30, cu trasuri si automobile de epoca.
Eu ma bucur insa de zona Palatului Regal cu Atheneul si Biblioteca Centrala, de Calea Victoriei, de gradinile Icoanei si Universitarilor (care este aproape demolata in momentul de fata), de Muzeul G. Enescu, piata Amzei, Palatul Sutu, biserica Stavropoleos, fostul Palat al Postelor, fatada reconstruita a vechiului Teatru National. Ma uimeste descoperirea, prin zona Bulevardului Carol, Timpuri Noi, Vitan, Tineretului, a unor casute ramase parca din vremea lui Ion Creanga. Langa astfel de locuinte boeresti apar dupa fiecare ploaie blocuri placate cu sticla, plastic si alte materiale lucitoare, taiate in unghiuri ce parodiaza inovatiile arhitecturii post-moderne. Iesind dintr-o curticica napadita de iedera poti da cu nasul de sediul abandonat al firmei Rebu, sau de resedinta “open-air” a unor aurolaci. Nostalgia ma copleseste atunci cand ma opresc in fata unor cladiri care mai mult ca sigur nu vor mai sta in picioare in cativa ani. Atunci le privesc ca pe niste fiinte extraterestre, intrebandu-ma de pe ce planeta s-au teleportat in orasul meu. Ma gandesc in trecere la generatiile care s-au incalzit iarna intre peretii respectivei case, la oamenii care s-au bucurat sau intristat dincolo de ferestrele acum sparte. Cateodata sunt chiar flatat de faptul ca s-ar putea sa ma aflu printre ultimii admiratori ai zidurilor darapanate, unde zac incastrate gandurile, visele unor bucuresteni de demult.
Sunt cateva “madulare” ale Bucurestiului nostru pe care nu le vom mai avea niciodata. Trebuie sa ne obisnuim cu ideea ca traim intr-un oras “mutant”, cu o parte organica, candva vie, astazi intoxicata de fier si betoane, ziduri din caramida ieftina si strazi din asfalt care trebuie scurmat cel putin o data pe an. Vorbesc despre orasul blocat zilnic in trafic, in “reparatii”, populat de cetateni agitati si nervosi. Orasul mall-urilor care-i strajuiesc, titanice, portile. Orasul in care muncesti 25 de ani pentru un apartament in Berceni, departe, foarte departe de centru. Poezia plimbarilor pe stradutele cochete ale vechiului Bucuresti, a ferestrelor inalte, a capitelurilor si cariatidelor nu prea mai este vizibila prin parbrizul unei existente grabite.
