In anul 1958, Alfred Hitchcock realizeaza “Vertigo”, un film tulburator, dar splendid in care romantismul este rece, ca de gheata, ajutat parca de imaginile care nu mai sunt alb-negru, ci de un cenusiu care duce spre suprarealism.
James Steward joaca rolul unui politist, Scottie Ferguson, din San Francisco care isi paraseste slujba in momentul in care frica sa de inaltime il impiedica sa salveze viata unui coleg. El este angajat de prietenul sau ca sa o urmareasca pe sotia sa acestuia, Madeleine, interpretata de Kim Novak. Aceasta este o blonda, obsesia regizorului, rece, care se imbraca sombru si care este obsedata de o stramoasa ce ii seamana perfect.
Scottie se simte atras de Madeleine dar nu poate pricepe de ce femeia vorbeste de reincarnarea stramoasei sale si de propria sa moarte. Dar acest lucru se si intampla atunci cand Madeleine cade dintr-un turn cu ceas. Moartea ei schimba directia filmului si toata atmosfera devine foarte apasatoare, aproape insuportabila.
In a doua parte a filmului avem parte de un vartej de emotii in momentul in care Scottie incearca sa-si reinvie iubita moarta atunci cand o intalneste pe o vanzatoare, interpretata tot de Novak, care ii seamana leit. Relatia amoroasa pe care o incepe cu ea este doar un pretext pentru a o pune sa-si schimbe coafura si tinuta pentru a semana cu defuncta.
Sunt momente in acest film care sfideaza realitatea si emotiile oamenilor par coplesitoare si mult mai puternice, capabile sa distruga si sa subjuge. Desi initial filmul nu a fost apreciat, ulterior criticii si-au schimbat parerea si i-au pus eticheta de unul dintre cele mai bune filme ale regizorului. Cu sau fara aprobarea criticilor, va invit sa urmariti o opera de maestru, un film in care emotiile sunt un personaj foarte periculos si uneori mortal.
