La numai 24 de ani, Silviu Man este actor, coordonator al site-ului constiinte.ro si purtator de cuvant Bookblog. L-am rugat sa ne vorbeasca despre cum a ajuns in trupa Passe-Partout, infiintata de Dan Puric, despre carti, pantomima si cultura. Silviu Man a facut insa mai mult decat atat: ne-a impartasit crezurile si valorile sale.

Se spune ca viata e o scena, iar noi suntem actorii. Crezi in acest tip de abordare? Suntem noi numai si numai actori, interpretand un scenariu?

Viata nu e o scena, pentru ca viata nu e spectacol. Asta e una din minciunile cele mai subtile vehiculate de mass-media – totul trebuie sa fie original, surprinzator, inedit, spectaculos, “wow”! Nu mai poti sa cumperi pur si simplu sampon ca sa te speli pe cap, trebuie sa cumperi noul sampon cu extract de bambus si de frunze de loboda, imbogatit cu enzima X453 care iti va face parul sa straluceasca de fericire. Nu iti cumperi telefon mobil ca sa vorbesti cu parintii tai din provincie, ci ca sa “experimentezi” cele mai noi jocuri, internet wireless, ecran pliabil cu un miliard de culori si tastatura care iti face masaj la buricele degetelor. Ni se spune, pe ton mieros, ca totul trebuie sa aiba o poveste, un clenci, ceva care sa ne atraga. Si pentru ca totul trebuie sa fie atragator, lumea arata ca un imens balci sinistru. Mediul in care traim a devenit atat de complex, incat ne-am obisnuit sa vedem omul ca pe o banalitate, un simplu actor intr-un infinit de scenarii gata facute de regizorii acestei lumi. Un actor pentru care exista tot timpul dubluri, pentru ca rolul sau nu este unul personal, ci unul social sau economic – client, consumator, contribuabil umil cu carte de munca cinci zile pe saptamana si cetatean cu drept de vot din patru in patru ani. Identitatea mea si a oricarui om nu tine de rolul pe care-l jucam in spectacolul prost in care ne-au distribuit, pe rand, comunistii, capitalistii, comunistii ce se vor capitalisti etc.

Scriai intr-o recenzie ca „singurul motiv serios pentru care merita sa citesti e pentru a intelege realitatea. Cartea trebuie sa genereze intrebari despre lume, nu sa te izoleze de lume.” Pe tine ce intrebari te macina cel mai adanc? Si ce carte le-a sadit?

Realitatea nu inseamna postul de televiziune cu acelasi nume. Realitatea nu inseamna numai tara corupta, politicienii smecheri, intelectualii duplicitari, vedetele agramate, analistii politici si gropile din asfalt. Acum vreo cativa ani, locuiam intr-un camin pe acelasi palier cu o fata care studia vioara la Conservator, Dumnezeu stie cum ajunsese pe acolo. Nu avea unde sa exerseze seara si noaptea si exersa in baie, printre closete si chiuvete (fireste, primea reclamatii de la alti colegi ca le perturba linistea). Violonista aia nu face parte tot din realitate? Sau doamna aia de 50 de ani care statea cate o zi intreaga in picioare, pe post de paznic la Carrefour, ca sa se poate apoi duce cate doua zile in satul ei, sa aiba grija de copii si de casa. Asta nu e tot realitate? Si iti pot da sute de exemple de genul asta, din realitatea asta pe care o ignoram pentru ca avem senzatia ca realitatea e ceea ce se vede pe ecranul tv sau pe net. Traim de fapt rupti de realitate. De realitatea aceea ce s-a lasat patrunsa de adevar. Pentru ca si violonista aceea, si doamna in varsta pe post de paznic si inca alte sute si mii de oameni au in comun adevarul jertfei. Jertfa lor e de neclinitit. Cam asa cred ca trebuie sa fim si noi – cei tineri. Sa invatam ca nu orice poate fi negociat, ca nu exista un echivalent in bani a tot ce putem noi sa facem, sa ne reinvatam radacinile. Si atunci ma gandesc la ce sau la cine ne poate reda radacinile. Si pentru ca m-ai întrebat despre carti – spun ca sunt adevarate acele carti care te invata sa-ti iubesti familia, neamul, tara, pe cel de langa tine si pe Cel de Sus – cum sunt cartile scrise de Ion Gavrila-Ogoranu, un Tudor Greceanu, o Elisabeta Rizea sau o Anita Nandris-Cudla, un Nicolae Steinhardt, un Soljenitan, dar si, la alt nivel, un Saint-Exupery, un Dino Buzatti, un Andrei Makine. Sunt multi-mulyi. Ma doare inima de cate carti fundamentale stau necitite, iar cotele de audienta de la tv si traficul pe site-urile proaste cresc si tot cresc.

Ce sansa crezi ca mai au tinerii de azi sa isi gaseasca niste modele pertinente? Si cum am putea sa-i ajutam in demersul selectiei?

Nu fac parte din categoria celor care deplang asa-zisa lipsa de modele. Eu deplang incapacitatea noastra de a mai privi in jurul nostru pentru a le vedea. Pentru ca astfel de oameni exista in jurul nostru cu miile. Numai ca noi avem impresia ca trebuie sa ne alegem modelele din ceea ce vedem la tv – uite, iar revin la tv – adica fotbalisti, toape si manelisti. Ca sa ne gasim modelele, trebuie sa lasam telecomanda si laptopul la o parte si sa incepem sa privim in jur. Numai daca ma gandesc la primul meu profesor de teatru, imi vine sa ma ridic in picioare. Ion Popa, din comuna Bascov, judetul Arges. Nu stie nimeni de el. Un om cu o cultura imensa, cu geniu umoristic… Mi-a zis candva o vorba pe care nu o sa o uit niciodata, cica “Arta nu este o iesle la care rumega orice bou”. E tara plina de oameni ca el. Numai ca sunt anonimi, iar pentru mentalitatea noastra de acum, a fi anonim inseamna a nu exista. Cum sa deplang eu lipsa de modele cand eu am mama si bunica? Ne cautam prea mult modele in celebritati seci, pe care oamenii le uita, iar istoria le refuza. Model poate sa-ti fie intr-o anumita situatie si un taximetrist, si o asistenta medicala si o batrana care vinde flori la colt – e plin Bucurestiul de batrane sarmane. Cum sa ajutam tinerii sa-si gaseasca modelele? Incercand sa fim noi insine cat mai buni. Dar nu cu gandul de a ne arata noi drept modele, de a le tine lectii de la catedra, ci pur si simplu de a fi. Cel ce a pornit pe calea care ii este data seduce si pe altii. Noi nu trebuie sa ii invatam pe cei tineri calea pe care sa o apuce. Asta fac cei care vor sa se impuna, nelegitim, ca modele. Noi trebuie sa le amintim, cum ne aminteste si noua dl. Puric tot timpul, ca sunt si suntem copii ai lui Dumnezeu. Adica nu trebuie sa fim decat un prilej bun. De restul se ocupa bunul Dumnezeu.

Traim in aceasta vreme, in aceasta lume, cu influentele si defectele ei. Ce putem face pentru a deveni si a ne pastra integri din punct de vedere cultural?

Nu cred ca trebuie sa ne pastram integri doar din punct de vedere cultural. Nu ar trebui sa ne facem din cultura un idol. Ideile, cartile, arta sunt bune, dar nu trebuie sa le luam ca scop ultim, ci ca mijloc. Altfel, le ratam esenta. Se poate trai fara “cultura” in sens academic, mai toti avem bunici care n-au făcut prea multe clase – dar omenia, bunatatea si simplitatea ii face net superiori multor posesori de diplome, atestate si certificate. Daca nu ma insel, Sergiu Celibidache spune despre cultura ca este “drumul spre libertate”. Deci, doar un drum, nu insasi libertatea. Cultura prin ea insasi nu ne garanteaza nici libertatea, nici integritatea.

Ce sa facem ? Sa incercam sa nu ne declaram nonconformisti in vreme ce suntem preocupati sa fim la moda – cu haine de firma, masina in leasing si casa in rate pe 30 de ani. Sa ne recunoastem fricile si sa incercam sa le extirpam. Sa nu mai gandim in tiparele dictate de oamenii de plastic care ne zambesc din ecranele televizoarelor sau din paginile de internet. Sa invatam sa ne privim in ochi, sa nu vorbim gratuit. Sa incercam sa fim mai buni, dar nu pentru ca asa e la moda. Sa cautam prietenii trainice, nu amicitii civice si de context. Si sa ne rugam bunului Dumnezeu sa nu ne pierdem pe drum.