Ispita grotescului, dusa pana la marginile verosimilului a facut in anii precari ai tranzitiei, mai multe victime printre regizorii din vechea garda a filmului autohton. Printre cele mai nefaste efecte sunt si cele observabile in evolutia postdecembrista a catorva cineasti (printre care Blaier, Nicolaescu, Carmazan, Pita, Gulea si nu in ultimul rand, Mircea Daneliuc).
Odiseea marii dezamagiri daneliuciene, a caricaturalului cu majuscule, continua nestingherita pe marile ecrane mioritice, cu o mostra a carui scenariu e de gasit in fragmentele din Marilena si alte voluptati, al aceluiasi neobosit autor, ce i-a inspirat si mult comentatul Sistem nervos (2005). Autor altadata meritoriu, cu un real talent de polemist si explorator al subconstientului (v. Cursa, Proba de microfon, Iacob sau Glissando, cu un neuitat Stefan Iordache), Mircea Daneliuc a suferit dupa 1989, o stranie metamorfoza: actorul, scenaristul si regizorul s-a preschimbat in acuzator si mai ales, in imperturbabil oficiant al esteticii uratului. Cu amendamentul ca uratul sau e de fapt, un alt nume dat absurdului ev postcomunist. Realizatorul celei de-a 11-a porunci a fost primul nostru autenticist, cu mult inaintea unor Puiu, Mungiu, Muntean si Co.

* * *

Unii spectatori mai puritani au fost scandalizati acum trei ani, de o secventa dintr-un alt film controversat Legaturile bolnavicioase ale lui Tudor Giurgiu in care Alex, iubita lui Kiki (Maria Popistasu) zaboveste indefinit pe closet. Diferenta e totusi sensibila in cazul povestii noastre, in care nefericita Marilena (Cecilia Barbora) reuseste aceasta performanta histrionica, cam un sfert din timpul in film alocat de atotstiutorul ei sot. Ce mai face ea in rest? Practica sexul ca pe un joc monoton si inexpresiv, sugerand chipurile, un blestem inerent al conditiei sale, alearga imprudenta de la un barbat la altul, de la o iluzie la alta, pana cand cercul angoaselor ei se inchide. In pauzele dintre doua acuplari, mai incearca innocent sa creasca un copil. Unul ce s-ar dori sansa ei de rascumparare, intr-o lume rasturnata, abjecta. Numai ca asa cum e conturata eroina (de catre regizorul-scenarist) ce-ar fi trebuit sa fie cu mult mai tanara decat protagonista, drumul vietii ei nu duce nicaieri.

Poate doar la limita vulgarului si a scabrosului in care personajele se (s)cufunda inexorabil, spre marea voluptate a autorului Ce reiese din ultima productie marca Daneliuc? Ca oamenii sunt ticalositi, perfizi, iar tara e un ospiciu, un imens parc populat cu papusi de ceara? Asta se stia totusi, de mult, din alte exercitii ale autorului (gen Senatorul melcilor sau Patul conjugal). Dialogul personajelor se-amesteca halucinant, intr-un neostenit carusel al inundului cu iz de parabola civila, vorba poetului, ca o minunata gaselnita filmica, unde toti masculii sunt magnetizati de farmecele irezistibilei Marilene, o veritabila Messalina a veacului XXI, in varianta de new-age yankeu. Si avalansa inovatiilor vizuale ar putea continua dupa principiul o aberatie nu e niciodata singura Doamne, ce urata e lumea! exclama spre sfarsitul aventurilor eroina, facandu-ne complice cu ochiul, ca si cum ar fi rostit un truism la moda. Nu era totusi neaparata nevoie de exhibarea megalomaniei, a mizantropiei si a fara cinismului fara frontiere, pentru a face spectatorul sa reziste la capatul a doua ore de proiectie.

De fapt, Romania cineastului nostru nu e decat viziunea in cheie apocaliptica a unui artist dezabuzat, ce a imbracat prea des costumul Marelui Inchizitor; el uita sau ignora (premeditat) un adevar elementar: nu se castiga batalia cu jurnalistii si criticii nealiniati doar prin gesturi patetice si fraze cosmetizate, ci prin filme veritabile, iar nu simple ersatz-uri de autor persecutat, obsedat de ingratitudinea contemporanilor. Prezentat la TIFF anul trecut filmul in cauza n-a facut decat sa cocheteze cu registrul violentei, nu numai conjugale. El a vrut sa spuna cu detasare, povestea unei disperari, a unei existentei ajunsa la limita derizoriului, dar mijloacele l-au tradat.